Despre cum ne fura Orange cand nu ne fura altfel.

Deci da, surprinzător, Orange ne fură! Şi nu pe şest, când nu ne uităm sau când suntem plecaţi de langă buzunar. Nu! Ei ne privesc în ochi, în timp ce mâna deloc fină ne sapă grosolan în buzunar încercând să ghicească bancnota mai mare! Să nu ma lungesc inutil... Am o cartela PrePay. Ceea ce ştiam, pentru că scria peste tot, era că reactivarea opţiunii se face pe 16 ale lunii. Adică undeva pe 15 încărcam 5 E, pt ca pe 16 dimineaţa reactivarea să aterizeze uşor şi să găsească aceasta sumă asteptând cuminte. Toate bune! Dar să revenim asupra serii de 15, pentru a afla ce nu ştiam! Nu ştiam că la orele 00:00, luna de fapt se încheie iar opţiunea se activează la 5 dimineaţa. Aşa că încărcând cartela pe 15 seara, dacă îndrăzneşti să dai vre-un telefon între 00:00 şi 05:00, consumi din cei 5 euro, drept pt care reactivarea nu se produce, iar tu îţi vorbesti linistit banii până când foarte curand, poate chiar a doua zi, esti şocat că ţi se cere să încarci, din nou, cartela! Am zis "ba nu se poate, voi greşiţi! (sigur pe mine) pentru că eu mai aveam 1000 de minute pe 15 seara, aşa că e clar (parerea mea) că am vorbit din ele în seara aia!!". Şi-atunci un angajat Orange m-a luminat! Ca şi în poveştile cu zâne, mi-a spus el, pe 15 seara la 23:59 cineva se pregăteţte, iar la 00:00 face un semn discret din cot şi tot ce credeai tu ca ai... dispare! Adica nu mai ai minute, nu mai ai sms-uri, nu mai ai nimic! Aşa că suni, consumi, reactivare nu, iar cei 5 E zboara la Portocala! Acum chiar ca le-am simtit mainile la mine in buzunar, drept pentru care le-am spus "bine dar asta e furt calificat, hoţie!!". Şi mi s-a spus ca acesta este protocolul Portocalei pentru cartelele PrePay! În traducere liberă, "păi aşa vă furam noi pe voi"! Deşi nu e chiar stilul meu, le-am zis "SĂ MA PIS PE CARTELA VOASTRA DE HOŢI!" Îmi pare rău că nu le-am zis şi "HUUOOO!!" Nu o mai încarc, mai pot fi sunat pe nr de Orange până îşi dă duhul. Sugerez tinerilor posesori de cartela PrePay multă atenţie!
by Florin Toth

LAPIDAREA SORAYEI M (The Stoning of Soraya M. (2008), regizor Cyrus Nowrasteh)

Inspirat din cartea cu acelaşi titlu a jurnalistului franco – iranian Freidoune Sahebjam, publicată în 1994 şi bazată pe o poveste reală, filmul „Lapidarea Sorayei M”, apărut în anul 2008 sub regia lui Cyrus Nowrasteh şi cu participarea actriţei iraniene Shohreh Aghdashlo – al cărui talent i – a adus o nomilarizare la Oscar -,  prezintă o întâmplare cutremurătoare petrecută în Iranul anului 1986.

În anul 1986, în plină era Khomeini, instraurarea Republicii Islamice în Iran a însemnat revenirea dominaţiei patriarhale, autoritatea deplină a bărbatului. Doar acesta avea dreptul de a cere divorţ, în urma căreia îi revenea custodia exclusivă a copiilor, poligamia căpăta avânt, în cazul în care bărbatul ajungea să - şi omoare soţia, pe motiv de nesupunere, sau vreo fică pentru comportament indecent avea şanse mari să scape nepedepsit.

În mod diferit, femeile, doar mergând pe stradă, riscau să fie încadrate într - o serie de infracţiunii punibile de la amenzi până la biciuirea publică ori chiar închisoare. Era suficient chiar şi numai purtarea neadecvată a uniformei Republicii Islamice – burqa – pentru ca femeile să fie admolestate sau chiar mai mult, să fie arestate. Legea islamică, aşa cum este ea descrisă de către surse, arata mai multă indulgenţă, în cayul femeilor acuzate de o infracţiune fără implicaţii sexuale, rezervând însă pedepse extrem de aspre celor care se făceau vinovate de adulter, prostituţie sau trafic de femei. În acest context închisorile erau pline pâră la refuz de copile, adolescente sau  femei violate reţinute sub acuzaţia de adulter în timp ce agresorii se bucurau de libertate. Ca urmare a prevederilor legale în acest sens, cele mai multe victime erau femeile. De cele mai multe ori erau analfabete şi puteau semna o confesiune fără a avea alături pe cineva care să le ajute în acest sens. Pedepsele aplicate se încadrau în execuţii cu lovituri de pietre (lapidări), care şi acestea se executau diferit în funcţie de sex (bărbatul trebuie să fie îngropat până la talie, şi apoi ţintuit cu pietre, iar femeile până deasupra pieptului; se considera că dacă victima se poate elibera însemna că asa fusese voia lui Dumnezeu).

Lapidarea Sorayei M. nu este un film de week – end sau de relaxare. Nu este un film pentru suflet. Dimpotrivă este nevoie de multă voinţă şi tărie pentru a – l putea urmării până la final. Este un film clar, direct, fără cenzură sau limitări. Acest lucru poate fi observat încă di titlul care este extrem de elocvent. O femeie este lapidată, omorâtă cu pietre.

În derularea filmului este prezentată o femeie care, închistată trupeşte într – o societate tributară evului mediu dar cu mintea evoluată mult înaintea celorlalţi,  alege să povestească unui ziarist în cele mai profunde detalii modul în care fusese ucisă nepoata sa cu pietre cu o zi în urmă:

Casătorită cu un bărbat care își dorea o femeie mult mai tânără, Soraya este permanent tratată urât chiar violent. Presată de soţul său să divorţeze, pentru ca acesta să se poată căsătorii cu mai tânăra sa cucerire, şi convinsă fiind că soţul nu i – ar mai fi plătit suma cuvenită pentru întreținerea ei şi a ficelor sale (care cu siguranţă ar fi rămas în grija mamei în timp ce baieţii ar fi rămas la tată), Soraya refuză să se despartă de acesta, preferând să îndure batăle şi tratamentele denigrante numai pentru ca fetele sale să aibă un trai decent. În acest context, soţul dorindu – şi recuperarea libertăţii recurge la diferite tertipuri murdare: şantaj, ameninţări şi chiar aranjează o situaţie astfel încât să o poată acuza de adulter. De aici până la omorârea cu pietre nu a mai fost decât un pas. Într - un proces sumar şi în lipsa Sorayei aceasta este gasită vinovată şi condamnată la moarte chiar în aceiaşi zi. Îngropată până dincolo de mijloc, Soraya a murit batută cu pietre pentru ca soţul sau să - şi poată satisface poftele trupesti.  

Cinic este faptul că prima piatră este aruncată chiar de tatăl ei, care, invocând scuza că odată maritată nu mai era fica lui, se disculpă, parcă, în faţa divinităţii. Îi urmează soţul său, ca mai apoi cei doi baieţii ai săi să arunce iar la final tot satul.

Chiar dacă la final a rămas un pumn de oase în groapa unde a fost ucisă Soraya, povestea ei rămâne dovada martiriului atâtor femei. Din pacate lapidarea se practică şi în prezent în aceste societăţi unde patriarhatul este dus la extreme, unde tragerea vălului peste ochi este reflex de apărare, nu de mister.

Deşi povestea de petrece cu mai bine de 30 de ani în urmă, Lapidarea Sorayei M este un film în afara timpului, o poveste adevărată despre soarta sutelor şi miilor de femei ucise de gloatele fanatizate dintr – o lume care se vrea aparte. În această lume o femeie are curajul să afirme că Lumea trebuie să ştie!, îndemn care devine lait – motivul întregului film.

Vizionând filmul nu am putut să ma detasez, să privesc obiectiv întreaga desfăşurare a evenimentelor. Încordarea organică, frustarea, furia  m - au caracterizat pe parcursul întregului film.

Conştientizând că doar printr – o întamplare nu aparţii acelor societăţi şi că oricând ţi s - ar fi putut întâmpla şi ţie, empatizizi specific feminin şi femeiesc, mai ales ştiind ca poate chiar acum în Irak, Iran sau Afganistan (de exmplu) se poate desfăşura o astfel de dramă...

Jurnalul Albastru

de James A. Levine, Ed. TREI, Bucuresti, 2010

Jurnalul albastru  sau  Jurnalul copilăriei distruse este o poveste document, un stigmat viu al rezistenței de care poate da dovadă spiritul omenesc. Este un tribut adus scrisului care oferă un sens vieții și ajută să la depășirea, chiar și a celor mai cumplite experiențe. Este povestea lui Batuk Ramasdeen și în acelasi timp a tuturor celor care se identifica cu ea. Este povestea tuturor copiilor săraci care trăiesc, victime fiind, pe așa numita Stradă a   Cuștilor, unde se prostituează, închişi pur şi simplu în spaţii mici şi expuse publicului.

Batuk Ramasdeen, este o fetiță foarte isteață și cu o imaginație ieșită din  cumun, originară dintr-un sat din India. Provenind dintr-o familie foarte săcară  - respectiv dintr-o casta inferioară -, la vârsta de nouă ani, tatăl său o vinde unui proxenet din Mumbai. Oferită celui care oferă mai mult și care caută o tânără virgină, ajunge într-un așa zis orfelinat unde este inițiată în noua ei profesie. Din cușca sa minusculă, în care este obligată să locuiască, ea se prostituează zilnic pentru ceva mâncare. Forțată să servească până la zece bărbați pe zi, tratată mizerabil de către cei care îi caută serviciile, fata este abuzată chiar și de medicul care o consultă; iar prietenul său, Puneet, aproape moare după ce a fost violat de doi polițiști și este castrat la primul semn de pubertate.

În această lume mizerabilă în care este prinsă captivă, Batuk reusește prin intermediul scrisului – pe care l-a deprins pe când se afla internată într-un spital misionar bolnavă fiind - să își păstreze umanitatea și puritatea sufletească.  Foloșindu - și imaginația și talentul ea avadează din cumplita sa existență asternând pe hârtie foarte multe povești. Jurnalul albastru este mărturia vieții sale și în același timp mântuirea sa. Povestile lui Batuk sunt minunat redate, iar descrierile evadărilor sale imaginare sunt nespus de poetice. Felul în care frumusețea poveștilor și înfiorătoarea realitate sunt puse laolaltă este cutremurătoare!

Jurnalul albastru este genul de carte care aduce în centrul atenției realității atât de crude încât ai prefera ca ele să rămână în paginile unui roman. Efectul pe care îl crează asupra cititorului este teribil de puternic și incomod. Cu toate acestea este o carte ce trebuie citită..o realitate ce trebuie aflată!

NOJOUD Divorţată la 10 ani

de Nojoud Ali în colaborare cu Delphine Minoui

Ed. Pandora, București, 2010

           

La 10 noiembrie 2008, cea mai tânătă divorţată a lumii a primit, la New York, Premiul Femeia Anului, decernat de revista americană Glamour. La eveniment au participar personalităţi precum actriţa Nicole Kidman,  fostul secretar de stat american Condoleezza Rice și actualul secretar de stat american Hilary Clinton (care chiar a numit – o eroina sa). S - a scris depre ea în New York Times, Los Angeles Times şi foarte multe alte jurnale recunoscute în întreaga lume. Nojoud Ali este deja un simbol. Este eroina unei poveşti actuale care însă pare smulsă din intunericul vremurilor de mult apuse.

Nojoud este o fetiţă născută în Yemen, o ţară cu o istorie milenară, care în trecut era denumită Arabia Fericită (Arabia Felix). Înaltă de-o schioapă, Nojoud nu este nici regină, nici vreo prinţesă. E o fată normală, cu părinţi şi o droaie de fraţi şi surori. Ca toţi copiii de vârsta ei, adoră să se joace de - a v – aţi - ascunselea şi e înnebunită după ciocolată. Îi place să facă desene colorate şi visează să semene cu broasca ţestoasă de apă, căci nu a văzut niciodată marea. Când surâde, îi apare o gropiţă pe obrazul stâng, povesteşte Delphine Minoui,  ziarista franceză care i-a ascultat destăinurile.

Drama lui Nojoud a început atunci când tatăl său a considerat că nu mai are bani să o ţină acasă şi, în ciuda celor doar opt ani ai săi, a casătorit – o cu un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Fetiţa a fost casătorită, nu doar împotriva voinţei sale, ci chiar fără să fie  înştiinţată în prealabil. Obiceiurile locului, cutumele religioase şi mentalităţile greşite fac posibile astfel de căsătorii aberante,  pe care legea nu le poate curma încă. În acest context, Nojoud se vede obligată să părăseasca casa părintească din capitala yemenă, Sanaa, şi să plece în îndepărtatul sat Khardji, unde se afla locuinţa soţului ei, Faez Ali Thamer. În ciuda faptului că acesta îi  promisese tatălui lui Nojoud (cel care a parafat mariajul) că nu se va atinge de micuţa sa soţie până când aceasta nu va fi devenit  nubilă, îşi încalcă promisiunea de îndată ce ajunge în satul său natal. Din acest moment, încep pentru Nojoud  o serie de inimaginabile scene de tortură sexuală şi de umilinţe zilnice. Nici familia soţului şi nici familia ei nu au sprijinit – o. Dimpotrivă.

Remarcabilă, este în această poveste, pe lânga cutremurătoarea tregedie a fetei, energia acesteia, voinţa ei supraumană de a - şi depăşii condiţia de sclavă modernă.

Ajunsă, în urma unei călătorii de convenienţă, la rudele ei din capitală, Nojoud scapă din mâinile celui care îi era soţ şi se refugiază în Tribunalul din Sanaa, de unde este decisă să nu plece până nu va obţine divorţul.

Cu un avocat abil şi un judecător de şedinţă înţelept şi cu suflet mare, obţine câştig ce cauză. Din păcate, pentru ea copilăria a început acolo unde congenerele ei şi - o isprăviseră,  iar acest decalaj nu va putea fi anulat de nici o justiţie din lume!

MFGI

Mukhatar Mai – Dezonorata

Editura Allfa, Bucuresti, 2009

 

Aparută încă din 2006 în Franţa, cartea autobiagrafică a lui Mukhtaran Bibi, pe numele său real, apare şi în România abia în 2009, la 7 ani distanţă de momentul declanșării evenimentelor.

Cartea debutează prezentândune – o pe Mukhtar Mai drept o tânără femeie musulmană, de 28 de ani, care împreună cu familia sa face parte dintr-o castă inferioară dintr - o localitate rurală din Pakistan. Divorţată fiind, aceasta locuieşte împreună cu părinţii si frații săi dedicându-şi majoritatea timpului predării copiilor săraci din localitate învățăturile Coranului.

Drama sa începe în momentul în care fratele său, Shakkur, este acuzat că ar fi încercat să o seducă pe Salma, o femeie dintr-un clan superior. Fiind o zonă cu un caracter profund tradiționalist, în Pakistan, era suficient doar ca o femeie să fie surprinsă vorbind cu un băiat, fără ca acesta să fie logodnicul sau soțul ei, pentru a-și dezonora întreaga familie. Credințele locale susțineau că onoare unui bărbat şi implicit al întregii familii constă în castitatea femeilor. Din acest motiv ele devin ţinta răzbunărilor în conflictele provocate de bărbații. Violarea soției sau fiicei rivalului, reprezentă recompensa absolută în orice dispută. În aceste situații, femeile de cele mai multe ori preferă să nu reclame violul, tocmai pentru a nu risca să fie învinuite de adulter sau de seducerea agresorului.

În cazul lui Mukhtar, reprezentanţii jirga (Tribunalul Tradițional ce înlocuiește de cele mai multe ori Instanțele Judecătorești oficiale și care sunt formate, în general, din bărbații ai castelor superioare din societate) decid ca aceasta să fie violată de un grup de bărbați, pentru a răscumpăra onoarea celeilalte familii. Acestă sentința nu era altceva decât o modalitate de a umilii familia lui Mukhtar.  În acestă societate violurile şi bătăile îndreptate împotriva femeilor sunt armele prin care un clan dominant își păstrează supremația teritorială. Se spera ca prin umilirea lui Mukhtar, printr-un viol colectiv, o vor determina pe aceasta să recurgă la sinucidere – singura alternativă a femeilor ce trec prin astfel de tratamente denigrante.

În pofida acestui lucru Mukhtar consideră ca nu trebuie să se sinucidă, ci dimpotrivă să lupte împotriva agresorilor săi. Lipsită de forţă fizică şi brutalitate, ea dispune de arme precum răbdarea, perseverența, curajul de a povesti unor străini drama  prin care trecea (prin care trec de fapt foarte multe femei musulmane), precum şi dorința de a se educa în spiritul cunoașteri drepturilor constituționale. (drepturi pe care majoritatea femeilor din acestă parte a lumii nu le cunosc, accesul la educație fiindu-le interzis).

Lungul drum pentru adevăr trece prin mai multe greutăți. Astfel autoritățile locale – polițistul satului educat în spiritul legii străvechi, ce apără supremația masculină – profitănd de faptul că Mukhtar este analfabetă şi prin intimidării repetate o determină pe acesta să îşi pună amprenta pe o foaie albă, ce urma să fie umplută ulterior, cu declarații favorabile agresorilor.

Ajutorul şi salvarea lui Mukhtar vin din partea presei locale şi ,mai ales ,internaționale, din partea organizațiilor umanitare şi cele care apără drepturile omului. Acestea sunt cele care fac puternice presiunii  asupra autorităților pentru ca agresorii să fie trimiși în judecată (şi condamnați).

În contextul soluționării cazului, banii primiți din partea reprezentanților guvernamentali ca despăgubire, şi donațiile venite din partea organizațiilor umanitare au fost alocate construirii unei școli pentru fete în satul natal a lui Mukhtar. Aceasta decide să rămână în satul ei şi să învețe alfabetul urmând apoi să contribuie direct la  procesul de școlarizare al fetelor din zonă. Deși îşi propune educarea fetelor, Mukhtar acceptă şi băieți la școala deschisă de ea. În acest fel încearcă să arate faptul că singura cale spre libertatea individuală şi respect este educația.

Experiența traumatizantă prin care trece o ajută pe Mukhtar să conștientizeze efectele negative ale ignoranței şi ale concepțiilor misogine asupra relației dintre femei şi bărbați.

Cartea „Dezonorată” este o biografie cu valoarea unui document psihologic menit să arate unele dintre modurile prin care femeia din societățile tradiționaliste sunt împiedicate să își cunoască drepturile. Alfabetizarea, cunoașterea şi înfruntarea propriilor temeri şi umilințe sunt elementele folosite de autoare pentru a schimba o realitate de prea mult timp neschimbată. Povestea sa a reușit să atragă atenția asupra practicilor inumane la care încă sunt supuse femeile musulmane.

B.C.U.

După doi ani de absenţă totala, astăzi am fost din nou la Biblioteca Centrală Universitară, cunoscută printre studenţi cu denumirea de B.C.U.  Încă din momentul  în care mi-am pus în gând să merg dar, mai ales azi dimineaţă în drum spre sus numita locaţie, am fost cuprinsă de un puternic sentiment de nostalgie.
 Nu au trecut mai mult de cinci ani de la absolvirea facultăţii iar amintirea acelei perioade este extrem de vie, de actuală.  Dincolo de clădirea, de pe Sfântul Ştefan 24,  în care zi de zi am participat la cursuri şi seminarii, la probe de evaluare scrise şi orale, la examene într-un spatiu academic râvnit de alţii şi cu mult depăşit de ceilalţi, vie este şi amintirea lungilor zile petrecute în sălile de lectură de la B.C.U.
Printre studenți  se dezvoltase un sistem de viaţă: nu puteam trăi fără a fi la B.C.U. aproape în fiecare zi. Sala patru de la etajul doi era mereu suprasolicitată, astfel încât cine nu ajungea la deschiderea bibliotecii risca să rămână la coada de așteptare până la eliberarea unui loc...chiar şi câteva ore. Culmea e că şi stăteam.  Așteptam cumințitei , ca şi cum ne-am fi însușit vina de a fi întârziat ..unul după altul ..în linişte...cu foile şi setul de pixuri în mână...Câteodată ne apucam să vorbim între noi însă de cele mai mult ori câte o bibliotecară, usor iritată, ne tăia chiar şi această plăcere. B.C.U. devenise un loc de socializare, de întâlnire, unde, pe lângă faptul că ne urmăream fiecare, după puteri , propriul interes academic, am cunoscut sute de personaje, am cimentat zeci de prietenii şi am schimbat mii de opinii. B.C. U. devenise locul nostru preferat!
Ciudat ar spune unii. Cum? O bibliotecă plină de carţii şi de regulii să fie locul preferat al unor tinerii?
Probabil naivitatea care  încă ne caracteriza la acel moment ne-a făcut să vedem aşa acest loc. Sau poate căldura cu care ne-am simţit îmbrăţişaţi în ciuda regulilor stricte şi de neclintit. Sau poate doar ambiţia de a fi altfel decât sunt alţii...Cine stie?! Cert este că erau nişte vremuri după care o generaţie întreagă tânjeşte.
Azi, am retrăit acele vremuri....chiar şi de una singură....cu foile sub braţ şi pixurile în mână am urcat cu liftul la  aceeasi  Sala patru...miros de cărţi şi o faţă zîmbitoare...O da! Ce bine recunsoc  locul! Totul pare la fel...şi totul este schimbat!  Custode nou,  cititori noi,  atitudini noi.....un moment  între trecut şi prezent! O clipa...

Ode alla vita.

by Marths Medeiros

Lentamente muore
chi diventa schiavo dell'abitudine,
ripetendo ogni giorno gli stessi percorsi,
chi non cambia la marcia,
chi non rischia e cambia colore dei vestiti,
chi non parla a chi non conosce.

Muore lentamente chi evita una passione,
chi preferisce il nero su bianco
e i puntini sulle "i"
piuttosto che un insieme di emozioni,
proprio quelle che fanno brillare gli occhi,
quelle che fanno di uno sbadiglio un sorriso,
quelle che fanno battere il cuore
davanti all'errore e ai sentimenti.

Lentamente muore
chi non capovolge il tavolo,
chi è infelice sul lavoro,
chi non rischia la certezza per l'incertezza per inseguire un sogno,
chi non si permette almeno una volta nella vita, di fuggire ai consigli sensati.

Lentamente muore chi non viaggia,
chi non legge,
chi non ascolta musica,
chi non trova grazia in se stesso.

Muore lentamente chi distrugge l'amor proprio,
chi non si lascia aiutare
chi passa i giorni a lamentarsi
della propria sfortuna o della pioggia incessante.

Lentamente muore
chi abbandona un progetto prima di iniziarlo,
chi non fa domande sugli argomenti che non conosce,
chi non risponde quando gli chiedono qualcosa che conosce.

Evitiamo la morte a piccole dosi,
ricordando sempre che essere vivo
richiede uno sforzo di gran lunga maggiore del semplice fatto di respirare.

Soltanto l'ardente pazienza
porterà al raggiungimento
di una splendida felicità.

IMI PLACE ROMANIA SAU NU? (opiniile unor copii de clasa a VII –a din Bucuresti)

1.[...] Ceea ce in Romania lasa de dorit, din punctul meu de vedere: se fura pe fata; gunoaiele mai sa ne intre in case! Noi suntem de vina pentru ca nu facem ceva in aceasta privinta....

Dar Romania are si ea partile sale bune...eu ii sunt recunoascatoare pentru ca aici m-am nascut, aici am crescut alaturi de familia mea minunata chiar daca ea incepe sa se destrame cam repede.[...]

2 .[...] Mie imi place sa stau in Romania pentru ca este o tara frumoasa.[...]Ceea ce nu imi place aici este faptul ca unii oameni  sunt rai si se poarta urat cu ceilalti. De asemenea, nu imi place ca unele zone ale tarii sunt mizerabile...tot din cauza oamenilor rai. Dar daca majoritatea oamenilor s-ar stradui sa fie macat un pic mai buni si mai politicosi incetul cu incetul Romania ar putea fi o tara chiar foarte speciala si frumoasa.

3. Mie imi place Romania mai mult decat orice alta tara:in mediul rural inca se mai respecta traditiile;  sunt oameni care respecta indeajuns incat sa fie respectati; romanii stiu sa se distreze. Cat priveste partile proaste ale Romaniei, pot enumera: sunt multi oameni care se cred superiori chiar daca nu sunt; multa muzica de prost gust pe care multi o asculta; o mare parte a populatiei nu isi ia munca in serios; sunt prea multi oameni care nu au nimic si nu primesc nici un ajutor.

4. [..] Nu imi place sa locuiesc in Romania, fiindca Basescu e presedinte si nu face nimic pentru tara.

5. [...] Nu imi place in Romania din cauza: conditiei spitalelor de aici, prezenta chinezilor in Bucuresti, faptul ca se fura foarte mult [....] presedintelui tarii care profita ca este la putere si  pe care nu il intereseaza oamenii simpli.

6. [...] La noi, in Romania, Mare Neagra este murdara (plaja murdara, gunoaie in nisip); la munte, oamenii care se duc la iarba verde in paduri nu isi strang ambalajele, sticlele – din vina acestor obicieiuri tara noastra nu este prea des vizitata de turistii din alte tari. As vrea ca la noi in tara sa existe: mai  multe locuri de munca;  mai multa siguranta in scoala, pe strada; sa existe mai multe si mai bune autostrazi. Mi-as dori o tara mai buna.

7. [...] In Romania este multa rautate si nu e liniste deloc. De aceea nu as vrea sa locuiesc aici (mai ales cu criza asta economica).[...]Totusi Romania are si ea o parte buna: parcuri, teatre, muzee, etc....de aceea mi-ar fi foarte dor de tara mea daca plec.

8. Nu as sta in Romania pentru ca e o tara cam jegoasa, plina de gunoaie. Presedintele nu stie ce face. Tara e in criza.

9. Nu vreau sa traiesc in alta tara. Imi place Romania pentru ca este tara mea natala. Are cateva muzee, baruri, restaurante, etc. Aici am o gramada de prieteni, verisori, unchi, matusi, etc.

10. [...] N-as locui in Romania deoarece: sunt nebuni la tot pasul; sunt tigani, cu care nu te prea poti intelege nici daca ii rogi – ei fac mult mai rau; majoritatea persoanelor mai mult fura sau cersesc decat sa aiba, un servici (stau pe strada); oamenii se bat fara  motiv oriunde si oricand; sunt o gramada de traficanti.

11. Romania a devenit de curand Rromania. In guvern avem anarhisti, parveniti si mosi libidinosi, egoisti care au chef de vacante exclusiviste cand tara are datorii. Romania este ..... (asa cum este) din cauza unor oameni nesimtiti.

12. [...] In Romania toata lumea te jicneste, te injura, te fura, te violeaza si te omoara chiar pentru un bun. In fiecare dimineata m-a trezesc cu gandul ca guvernul nu ne-a luat inca casa pentru a-si lua ei un televizor. [..] Romania este aproape ultima tara din  Europa [...], iar Bucurestiul este o capitala mizerabila, cu o gramada de tigani, cersetori care asteapta sa iti ia gatul sau banii. [...]Pe litoralul romanesc sunt numai gunoaie pe jos, marea este extrem de murdara si vin foarte putini turisti straini. In Romania este un comert scazut iar agricultura, cu timpul, o sa dispara de tot. Populatia Romaniei pleaca incetul cu incetul in alte tari. [...] Un singur lucru are Romania in plus fata de celelte state Europene: fete frumoase si destepte. 

ONE WORLD ROMANIA - O lume minunata!

O LUME MINUNATA (?!) Traim intr-o lume minunata. Ar arata si mai bine daca unele documentare nu ne-ar deschide ochii.

Recunoastem solemn: noi suntem cei care strica imaginea omenirii. In timp ce imaginea Romaniei in lume este pazita cu indarjire de multi dintre cetatenii ei, unele tari mai slabe au ramas fara aparare. Asadar, am complotat impreuna cu regizori din toata lumea: fie ei britanici sau egipteni, mexicani sau estonieni, italieni sau americani, cu totii vorbesc in mod iresponsabil despre suferinta, injustitie, coruptie sau conflicte de familie.

Ce le pasa lor? E problema lor daca oamenii ar face orice pentru bani? Si de ce continua sa scormone traumele trecutului in loc sa se bucure de prezent? In plus, unii dintre ei indraznesc sa ne puna la indoiala eroii, zguduindu-ne certitudinile si defaimandu-ne statuile.

Ce o sa se intample cu lumea asta daca ei se tot plang despre felul in care ne tratam femeile si copiii? Mai mult, ceea ce ei numesc intoleranta e, de fapt, painea noastra cea de toate zilele.

De ce le-ar pasa? De ce v-ar pasa? Chiar e nevoie sa deschideti ochii?

Noi credem ca da, asa ca veniti la One World Romania. Suntem mandri sa va prezentam unele dintre cele mai relevante documentare ale anului, realizate de unii dintre cei mai ’nerusinati’ regizori.

Monika Stepanova,
Alexandru Solomon

(preluat de pe site-ul http://www.oneworld.ro)

8 Martie! Femeia!

 

FEMEIA
de Iulia Hasdeu

Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi… pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! - e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!

O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!